De la zidire pâna la închinare (1690-1752) Asezarea este mentionata pentru prima data sub denumirea de Poiana Sarii, într-un hrisov emis de Neagoe a lui Draghici, semnat si de „Vlad Voievod domn a toata Tara Ungrovlahiei în Cetatea de Scaun Bucuresti, luna mai, 27 zile, anul 7018 (1510)” . În anul 1690, Spatarul Toma Cantacuzino a hotarât construirea Manastirii Poiana terminata în anul 1711, iar clopotnita, chiliile calugarilor, localul administratiei si zidurile înconjuratoare au fost terminate în anul 1721. Biserica manastirii a fost executata de Pârvu Mutu, dar, din pacate a fost iremediabil avariata în urma cutremurului din 4 martie 1977. Manastirea Poiana a fost la început de rang boieresc pentru ca apoi sa devina cetate de rang domnesc iar din necesitate strategica a fost transformata într-o fortareata militara, slujita de un grup de oaste granicereasca numiti plaiesi care aveau sarcina de a apara granita Tarii Românesti aflata la Predeal. Atât din testamentul Cantacuzinilor din 1667, cât si din relatarile preotilor Ionita Grigorescu si Dimitrie Badiceanu , putem întelege ca aparitia satelor si comunei ca forma de organizare administrativ teritoriala începe odata cu Schitul Poiana unde constatam ca printre primii locuitori statornici au fost calugarii si robii tigani de pe mosia Cantacuzinilor, a crescatorilor de oi din Transilvania ramasi aici prin transhumanta, a locuitorilor din comunele învecinate veniti pentru treburile Schitului, care primind loc de casa au ramas aici. În aceasta cetate medievala existau doua tunele subterane: unul cu iesire spre Izvorul Scolii – probabil ca atât în conditii de exceptie cât si normale, personalul cetatii se alimenta cu apa – si al doilea pornea din pivnita de vinuri, din interiorul manastirii, pe sub cimitir, spre moara de barit, cu iesire în prundul Prahovei, tunele care astazi sunt înfundate. Asadar, Toma Cantacuzino mare spatar al lui Constantin Brâncoveanu (1688-1704) fiul agai Matei Cantacuzino, este ctitorul manastirii asa cum reiese si din testamentul lui Grigore II Ghica, de la 1752, care spune ca Manastirea Poiana “este zidire boiereasca facuta de raposatul boier Toma Cantacuzino, biv vel spatar” . Banul Mihail Cantacuzino, în lucrarea sa din 1787, Genealogia Cantacuzinilor spunea ca Spatarul Toma Cantacuzino “a zidit o frumoasa manastire ce se numeste Poiana, si este împotriva Câmpinii, peste apa, în malul Prahovei.” Pisania acestei manastiri, asezata la 1841, în locul celei vechi, spune ca “întâiul ctitor este fericitu’ntru pomenire Spatarul Toma Cantacuzino”. Pomelnicul ctitorilor si înzestratorilor, aflat în biserica, are în frunte pe Toma, împreuna cu sotia sa Maria. Deasemenea, potrivit traditiei, într-un manuscris aflat în arhiva Parohiei Poiana, se mentioneaza ca în 1688 Spatarul Toma Cantacuzino, venind cu calarimea sa pe Valea Prahovei si vazând o poiana mare si frumoasa, învecinata cu apa Prahovei, a poposit trei zile aici si încântat de frumusetile acestei poieni, întru marirea lui Dumnezeu, s-a decis a zidi o biserica si mai multe chilioare pentru calugari, în locul vechiului schit de lemn. Dupa anul 1711, Toma Cantacuzino, plecând în pribegie în Rusia, unde a si murit, nu a apucat sa termine clopotnita, zidurile înconjuratoare, chiliile calugarilor si localul administratiei, acestea fiind realizate ulterior, în anul 1721. Mihail Cantacuzino, în lucrarea mentionata, spune ca Toma Cantacuzino a avut multa avere în Tara Româneasca, pe care a stapânit-o rudenia lui, pâna la caderea cantacuzinilor, adica în anul 1716, când Nicolae Mavrocordat-Voievod a luat toata aceasta avere si a împartit-o boierilor vremii. Mosia Poiana pe care s-a zidit manastirea, era a lui Toma Cantacuzino, mostenire de la tatal sau, Aga Mateiu Cantacuzino, pe lânga alte mosii primite de acesta de la Constantin Brâncoveanu sau cumparate de Cantacuzini de la mosneni. Documentele de la sfârsitul secolului XVIII si începutul secolului XIX ne arata ca printre aceste mosii, mosia Cernatesti era stapânita de Manastirea Poiana înca înainte de plecarea lui Toma Cantacuzino în pribegie desi acesta nu a mai apucat sa faca acte de danie Manastirii. Tot aceleasi documente ne arata ca aceasta mosie era alcatuita din Valea Manti, Pantazi, Nisipoasa si Murul. Din seria de documente privitoare la Cantacuzini – pag 1819, (Nicolae Iorga)- aflam ca, pe lânga mosiile de mai sus si Doftanetul din comuna Scorteni, Judetul Prahova, fusese daruita de Toma Cantacuzino, ctitoriei sale, Manastirea Poiana. O dovada în acest sens este ca dupa 1711, ceilalti Cantacuzini au avut grija de Manastirea Poiana. Asa ca la 15 mai 1731, egumenul Mitrofan, de la Manastirea Sinaia, trece la Poiana, calugarii de la Sinaia alegându-si alt egumen, acest lucru fiind posibil tocmai pentru ca aceste manastiri erau legate de Cantacuzini. Mihail Cantacuzino, unchiul lui Toma, ctitorise Manastirea Sinaia. De la închinare pâna la transformare în Biserica de Mir (1752-1864) Domnitorul Grigore II Ghica zideste din temelie Manastirea Pantelimon “cu spitaluri de saraci bolnavi, împrejur” si prin testamentul sau din 1752 rânduieste ca pentru hrana si chiverniseala saracilor, zece manastiri din Tara Româneasca sa fie închinate ctitoriei sale, “având sa plateasca pe fiecare an, o suma de bani spitalului, iar încolo sa fie slobode si în pace de toate dajdiile câte se orânduiau de la visterie pe manastiri.” Între aceste manastiri, Poiana, nefiind închinata la nici o alta manastire, “s-au dat a fi metoh la Sfântul Pantelimon”. Manastirea Poiana trebuia astfel sa plateasca în fiecare an, 150 de taleri, în chip embatic (jumatate primavara, de Sfântul Gheorghe si jumatate toamna, de Sfântul Dumitru). Poiana era cea mai bogata din cele zece manastiri închinate, asa explicându-se de ce platea suma cea mai mare. Se pare ca, în aceasta perioada, viata Manastirii Poiana a fost destul de agitata. La 6 septembrie 1763, aflam ca manastirea era în judecata cu “dumneaiei Maria Medelnicereasa, ce a fost jupâneasa domniei sale, raposatul Toma Cantacuzino, nepotul lui Serban Voda”. Conflictul este rezolvat, prin ceea ce au facut boierii trimisi de Ispravnicul de Prahova în 1793, Manastirea Poiana ramânând numai cu jumatate din mosie, respectiv 933 de stânjeni. În timpul razboiului ruso-turco-austriac (1787-1791) Manastirea Poiana a avut de suferit o pustiire din pricina armatei turcesti, a carei capetenie era domnitorul Nicolae Mavrogheni, care a avut o lupta cu austriecii la Sinaia, în anul 1788. Ca urmare a focului pus de turci, au ars mai multe documente de la Manastirea Poiana. Atunci au ars si actele Schitului Lespezi, care au fost aduse aici spre pastrare, împreuna cu documente de proprietate importante ale Cantacuzinilor si ale unor boieri, asa cum aflam la 19 august 1837, din spusele Domnitorului Dimitrie Alexandru Ghica. În 1803, caminarul Nestor, epitropul Spitalului “Sfântul Pantelimon”, orânduieste egumen la Poiana pe Hrisant, pe 12 ani. Documentele întocmite cu acest prilej ne vorbesc si despre averea Manastirii. Astfel gasim ca pe apa Prahovei, avea pe lânga moara si o “piua de lucrul zeghelor” (postave de lâna prelucrata). Pe mosia Valea Manti, avea 28 pogoane de vie lucratoare, iar la vie, o casa cu doua odai, cu sindrila învelita, un sopron vechi, învelit cu sindrila de stejer, o cârciuma la vie, cu doua odai, o brutarie învelita cu sovar, o bacanie, un scaun de taiat carne, un grajd, împreuna cu toate acareturile trebuincioase viei. De la 1808, egumen la Poiana este Ierotei, care primeste egumenia pe timp de cinci ani, dar nu-si va îndeplini acest mandat, pentru ca de la 1810 gasim slujind la biserica acestei Sfinte Manastiri un preot casatorit, în vârsta de 55 de ani, ce fusese hirotonit în 1793 pe seama Bisericii Poiana. Iata ca de la 1810 la Poiana nu mai sunt calugari. În aceasta perioada Manastirea a fost afectata de cutremurele din 1802 si 1827. Cel care se va apuca sa o refaca, la 1841, a fost egumenul Ghenadie Pârvulescu, al carui nume este legat si de evenimentele de la 1848. Egumenul Ghenadie îl sprijina pe Nicolae Balcescu, în actiunea sa de lamurire a ciocanarilor de la Telega, pentru a participa la Revolutia de la 1848. Tot aici, la Manastirea de la Poiana, Balcescu a poposit în drumul sau spre Transilvania, în vederea medierii întelegerii dintre Avram Iancu si Ludovic Kossuth. Trei catagrafii de zestre, ne marturisesc ca Manastirea a fost construita de catre Toma Cantacuzino, si refacuta în 1841 de Egumenul Ghenadie Parvulescu. Acesta este îndepartat de la conducerea manastirii, dupa înabusirea revolutiei, la Manastirea Brebu, de unde va fi readus la Poiana, în 1861, de Eforia Spitalelor Civile. În tot acest timp, la Poiana a fost egumen Chesarie Petriceanu (Poienarul). În timpul sau, localnicii îsi manifesta nemultumirile, drept care, egumenul se adreseaza Eforiei Spitalelor Civile. Astfel un document din 7 noiembrie 1855, ne spune ca Chesarie Poienarul, egumen din 1848 al Schitului Poiana, din Judetul Prahova, face cunoscut Eforiei Spitalelor Civile ca Ionita Vasiliu, locuitor de pe Mosia Murul, proprietatea Schitului, este nesupus si nu-si îndeplineste obligatiile fata de ortodocsi si îi instiga si pe ceilalti locuitori la nesupunere, cerând îndepartarea sa de pe aceasta mosie. Ghenadie Parvulescu a fost cel din urma egumen al Mânastirii Poiana si sub egumenia sa, Manastirea a fost transformata în Biserica de Mir. De la data prefacerii în Biserica de Mir pana astazi (1864-prezent) În documentul întocmit la 14 mai 1908 de catre Preotul Ionita Grigorescu se arata ca prefacerea Mânastirii Poiana în Biserica de Mir, corespunde perioadei de încetare a activitatii calugarilor la acest Schit (1863-1864). Primul egumen sau îngrijitor (dupa noua metoda) la acest Schit a fost numit Alexandru Bratasani prin 1880-1890. În urma unei neîntelegeri între Mitropolie si Eforia Spitalelor Civile, de care apartinea acest Schit, aceasta din urma a numit drept egumeni-îngrijitori la Poiana, brigadieri silvici; primul îngrijitor fiind Vasile Dumitrescu din Câmpina. Cât a tinut perioada lor de îngrijit, au “curatat Schitul de tot ce a avut mai bun : mobila, acareturi dinauntru sau dinafara, etc. astfel ca la 16 mai 1908, Schitul nu mai poseda nici un cui în perete.” De aceea, vor fi numiti din nou preoti slujitori. Astfel în 1908 Preotul Ionita Grigorescu, marturiseste ca era si preot îngrijitor al Schitului Poiana. În 1935-1936 pe cheltuiala Eforiei Spitalelor Civile s-a facut zidul si partea din clopotnita, care era din scânduri de la jumatate în sus, învelita cu tigla. În continuare prezentam sirul egumenilor si preotilor din Mânastirea Poiana în perioada (1723-2008): Mitrofan 1731-1737; Partenie 1737-1744; Ioanichie 1763-1780; Acachie 1797; Hrisant 1797-1808; Ierotei Ieromonahul 1808-1810; Grigore Arhimandritul 1829-1830; Arhimandritul Ghenadie Pârvulescu egumen 1839-1848;1861-1863; Chesarie Petriceanu 1848-1857; Ieromonahul Casian Georgescu 1857; Preotul Ion Ionescu, învatator (gramatic)1860-1869; Preotul Ionita Grigorescu, învatator 1869-1915 si director de scoala 1871-1904; Preotul Dumitru Popescu 1904-1918; Preotul Dumitru Georgescu 1918-1948; Preotul Gheorghe Ionescu 1948-1985; Preotul Buchiu Laurentiu, septembrie 1984-decembrie 2016; Preotul Grigore Gheorghe Virgil 2002-2010; Diaconul Dima Valentin 2007-2012; Preotul Niculae Dinca 2010-prezent; Preotul Paroh Nicu Dinu, decembrie 2016-prezent. Mânastirea Poiana de la zidirea sa în 1690, este cel mai vechi lacas de cultura spirituala din aceasta asezare, lacas ce a mentinut treaza credinta în Dumnezeu. Credinciosii acestor locuri au fost cei care au recladit acest lacas atunci când asupra lui s-au abatut fie navalirile straine, fie calamitati naturale, cum au fost cutremurele din anii 1802, 1827, 1940, 1977. Biserica a fost grav avariata la cutremurul din 4 martie 1977, fiind distrusa pâna la temelie. Astfel, ca pâna la refacere, Biserica a functionat în locuinta cetateanului Alexandru Calin din localitate, si apoi într-o magazie construita în curtea Bisericii de catre Preotul Gheorghe Ionescu. Credinta oamenilor în Dumnezeu si încrederea localnicilor în preotul satului, a facut sa se strânga fondurile necesare si sa se asigure forta de munca, astfel încât, într-un timp relativ scurt (1980-1985) sa fie recladita biserica dupa vechiul plan, prin stradania preotului Gheorghe Ionescu. De precizat ca la constructia Bisericii s-a folosit aceeasi caramida folosita la zidirea sa in 1690 si s-a consolidat cu stâlpi de beton, astfel încât noua constructie sa poata rezista înca alte sute de ani. În anul 1985 s-a stins din viata Preotul Gheorghe Ionescu, dar prin activitatea sa din perioada 1948-1985, s-a ridicat la înaltimea înaintasilor sai: Ghenadie Pârvulescu, Ion Ionescu, Ionita Grigorescu,etc, fiind urmat de Preotul Laurentiu Buchiu care i-a continuat stradania în perioada 1985-2010, prin lucrari de finisare interioare si exterioare, construirea clopotnitei, a casei parohiale, a capelei mortuare, pictarea Bisericii interior si exterior si refacerea zidurilor împrejmuitoare, fortificate. Marturie istorica, Biserica din Poiana domina maiestuos Valea Prahovei pe o distanta de câtiva kilometri, fie mergând cu trenul sau cu masina. Arhitectura si eleganta înfatisate de aceasta veche ctitorie, marturisesc frumusetea artei de peste vremuri, îndemnarea, credinta si evlavia pentru Biserica Strabuna Ortodoxa si dragostea fata de neam.